2009 Martie | capricornk13

Archive for Martie, 2009

Pledoarie pentru aventură

Sâmbătă, Martie 28th, 2009

CONSPIRAŢIA DIN SEVILLA

Arturo Perez-Reverte

Polirom, 2005. Trad. Tudora Şandru-Mehedinţi şi Mihai Cantuniari

M-am gândit că merit puţină destindere după cumplitul Revolutionary Road şi trăirile intense cu Martin Eden, aşa că l-am ridicat de pe raft pe caldul şi spumosul Reverte, care nu mă dezamăgeşte niciodată.

Şi de data asta eroina lui feminină este atât de frumoasă, de intensă, de seducătoare, încât preferi să te vrăjeşti un pic pe tine însuţi că şi realitatea ar putea zămisli aşa ceva:) Iar a doua eroină, cu siguranţă tot feminină, sau cel puţin aşa am simţit-o eu astă vară într-o seară magică, în care visam că iubirea care vibra în fiecare piatră încinsă îmi aparţine, este Sevilla… Unul dintre puţinele oraşe în care ai senzaţia că ai pătruns, ca prin farmec, într-o poveste. Rostiţi şi voi cu glas tare cuvinte ca Guadalquivir, La Giralda, Nuestra Senora de las Lagrimas, patio, azulejos, Alcazar, Arzobispal, toate cuprinzând inima Sevillei, şi spuneţi că nu vă tresare inima în aşteptarea bravului torrrrreador cu braţ de fier sau a Carmencitei brunete, focoase, cu şal, evantai şi castaniete…

Ştiu că Reverte se joacă, e comercial, dacă vreţi, scrie romane cu aventuri neverosimile, care de fapt sunt doar policier-uri, că face un melanj ce poate părea dubios de sentimentalism, melodramă, istorie romanţată, mistere şi personaje care nu există. Dar sunt frumoase, oameni buni! Sunt vii, sunt calde, sunt încântătoare, te fac să trăieşti din plin, să râzi, să respiri alert… Să visezi, dacă ai resurse, să visezi şi să te laşi luat de val.

Aici e povestea părintelui-spion Quart, un bărbat frumos, atrăgător, inteligent, interesant, care pleacă la Sevilla cu o misiune de la şeful intelligence service-ului Vaticanului. Tipic lui Reverte, personajul acesta insolit se lasă dus, sedus şi abandonat de oraşul acesta plin de fervoare, de o femeie splendidă, de un preot bătrân, tradiţionalist şi păgân în egală măsură, de o călugăriţă americancă cu visuri spulberate şi curaj criminal, de fantasmele lui cu copilul singuratic aşteptându-şi tatăl de pe mare, de imaginea lui însuşi din visuri, de cavaler templier solitar, se lasă de fapt sedus de viaţă, de viaţa însăşi care-şi cere drepturile pătimaş, nebunesc şi inexorabil de undeva din interiorul său cel mai profund.

E un roman pasionant, ce te face să-ţi simţi pofta de viaţă până în vârful unghiilor. Nu faceţi pe snobii intelectuali cu Reverte, prieteni, lăsaţi-l să vă ducă aşa cum ştie el, poate stângaci, poate cu procedee din alt veac, până la limitele imaginaţiei voastre…

Postat in Diverse | 8 Comments »

Uriaşul Jack

Sâmbătă, Martie 28th, 2009

MARTIN EDEN

Jack London

Adevărul Holding, 2008. Trad. Dumitru Mazilu

Ce s-ar mai putea spune despre Martin Eden şi n-a fost spus? Probabil nimic aşa zis "obiectiv", aşa că mă voi limita la a vă povesti nişte lucruri foarte personale în legătură cu această minune la care, uite, mă întorc aproape în fiecare an, cu o bucurie şi o nevoie şi o admiraţie care seamănă foarte bine în mintea mea cu credinţa.

Martin a fost, dacă vreţi, unul dintre miturile formatoare din adolescenţa mea. Romantică întârziată ce mă aflu, eram pierdută din greşeală într-o lume dezaxată în care valoarea supremă o reprezenta salamul de Sibiu. Am păşit în anul de graţie 1987, când l-am cunoscut pe Martin, în acel univers pe care sufletul meu îl aştepta pentru a transforma, ca să-l parafrazez pe Galsworthy, pustietatea în floare.

Nu l-am menţionat întâmplător pe Galsworthy, fiindcă, dacă am învăţat de la Martin că poţi cuceri lumea şi că depinde numai de tine să poţi vibra la intensitate maximă şi să transformi realitatea prin forţa ta vitală, de la Irene Forsyte şi Dinny Cherrell am învăţat că dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Într-o lume a scepticismului, cinismului şi materialismului deşănţat şi sălbatic, am putut, mergând mână în mână şi gând în gând cu Martin să-mi păstrez inocenţa, idealismul şi să învăţ să dobândesc puterea de a-mi menţine coloana vertebrală. Şi lui, deşi nu în exclusivitate, îi datorez puţinele, failibilele, fragilele victorii pe care le-am obţinut în lupta cu întunericul din mine.

Am scris ca răspuns la chestionarul lui cătălin că literatura poate să schimbe lumea şi că o face dintotdeauna. Am fost extrem de surprinsă să constat că aproape nimeni nu a fost de acord cu mine. Ei bine, acel răspuns al meu a fost determinat de o mână de cărţi, printre care Martin Eden este la loc de cinste. Şi, in acest spirit, dedic prezenta însemnare oamenilor pe care-i iubesc, în speranţa că le-am luminat un pic vieţile şi datorită cărţilor care m-au construit.

Şi un gând bun pentru dragos c, fiindcă ştiu că Martin este unul din marii lui favoriţi.

Postat in Diverse | 5 Comments »

American Survey

Sâmbătă, Martie 21st, 2009

Am hotărât să închei sondajul despre cărţile copilăriei şi, sub influenţa lui Revolutionary Road, să pun unul despre scriitori (prozatori, ca la poeti, dramaturgi nu prea ma pricep eu) americani. Să sperăm că nimeresc preferinţele voastre:)

Rezultatele la autorii preferaţi din copilărie (au fost 135 de răspunsuri):

1. Jules Verne - 21,4%, 29 voturi

2. Karl May – 17%, 23 voturi

3. Dumas tatăl – 14,8%, 20 voturi

4. Mark Twain – 10,3%, 14 voturi

5. Alţii – 8,9%, 12 voturi

6. Constantin Chiriţă – 8,1%, 11 voturi

7. Michel Zevaco – 6,7%, 9 voturi

8. Jack London – 5,9%, 8 voturi

9. Jonathan Swift – 4,4%, 6 voturi

10. Frank Herbert – 2,2%, 3 voturi

Nu mă miră că Herbert a ieşit pe ultimul loc, îl pusesem numai pentru că m-am gândit că vor vota şi generaţiile mai tinere, care n-au citit aceleaşi lucruri ca noi, copiii din anii 80. Şi era normal să iasă Jules Verne primul, deşi speram, sincer, să fie Chiriţă mai sus:)

Enjoy the American writers!

Postat in Diverse | 20 Comments »

Un mai bun American Beauty

Sâmbătă, Martie 21st, 2009

REVOLUTIONARY ROAD

Richard Yates

Vintage Books, Random House, 2009

Şi uite cum ne foloseşte nouă Hollywood-ul:) Mi-am cumpărat şi Revolutionary Road şi Cititorul pentru că prefer să citesc întotdeauna cărţile înainte de a vedea ecranizările. Acum chiar VREAU să văd filmul, cred că a fost o partitură extrem de dificilă pentru Leo&Kate şi mă bucur foarte tare că ea a luat Oscarul (deşi nu sunt sigură că nu l-a luat pentru celălalt).

Cartea mi-a plăcut foarte, foarte tare. O radiografie a unei căsătorii din societatea americană a anilor de după război care face să ţi se scurgă sloiuri de gheaţă pe şira spinării. E imposibil să nu te ducă gândul la American Beauty, însă mie firul narativ mi se pare mai complex şi mai dur, mai profund în Revolutionary Road.

Un roman extrem de închegat şi, in acelaşi timp, de…adevărat, de sincer. Citind mă gândeam că, din nefericire, în realitate partenerii nu-şi dezvăluie unul altuia niciodată atât de mult din traumele lor emoţionale şi psihologice create de relaţia de cuplu cât o fac cei doi în roman. Cu toate astea, şi ei se mint reciproc (mai ales el pe ea, la un moment dat). Şi se mint din două motive: unul egoist, pentru că vor să-şi realizeze propriile dorinţe şi scopuri indiferent de loviturile pe care le-ar primi celălalt şi unul natural, fiindcă se mint şi pe ei înşişi, habar n-au ce-şi doresc de fapt cu adevărat, nici măcar nu ştiu dacă îl iubesc pe celălalt. Încearcă din răsputeri să se sondeze, să-şi descopere resorturile intime, însă, ca şi noi, rămân de multe ori la suprafaţă, la acel stadiu dizgraţios de autovictimizare.

Richard Yates, de care nici nu auzisem până acum, este un foarte fin psiholog şi scrie extraordinar de cursiv, de atrăgător. Pe coperta patru este o frază a unui critic de la The New York Times Book Review care numeşte romanul "flawless" – aceasta este şi impresia pe care mi-a lăsat-o mie: fără cusur. Este o carte pe care ar trebui s-o citească toate cuplurile, deşi probabil pentru cel puţin jumătate dintre ele ar fi ca o măciucă în cap, ce le-ar duce la destrămare. Asta dacă ar avea îndrăzneala şi forţa de a pătrunde până la os în miezul ameţitor al romanului.

O carte de mare, mare forţă. Încep să mă conving din ce în ce mai tare că ignor o uriaşă parte din literatura americană şi că asta e foarte rău. Unde a stat ascuns acest Yates până acum şi cum de mi-am permis să nu ştiu de el? Cred că se impune o serioasă trecere prin doi-trei mari critici americani, ca să-mi fac un plan de lecturi. Mă poate ajuta cineva cu recomandări?

Postat in Diverse | 10 Comments »

Succesul lui Garp

Joi, Martie 19th, 2009

THE WORLD ACCORDING TO GARP

John Irving

Ballantine Books

De când am terminat cartea – alaltăieri – mi se tot amestecă gândurile şi sentimentele despre ea. Amuzant este că am ajuns la partea despre călătoria lui Garp la Viena cu maică-sa când eram…în Viena. Stranie coincidenţă. Dar numai atât, oraşul descris de el nu are nicio legătură cu cel cunoscut de mine. Nici n-ar fi avut cum, dată fiind diferenţa de epocă.

Din amestecul despre care scriam mai sus mi se conturează din ce în ce mai tare o convingere, oarecum în ciuda declaraţiei lui Irving din ediţia pe care o am eu, declaraţie dată la o reeditare din 1998, în care susţine, printre altele, că nu este autobiografică. Spune, mai exact, că a aşteptat cu înfrigurare verdictul fiului său de doisprezece ani căruia i-a dat să citească Garp, şi că-i era teamă de cele două întrebări pe care un copil are dreptul să le pună, deşi un adult nu: despre ce este cartea şi dacă este autobiografică. El zice că un adult nu are voie să pună prima întrebare fiindcă ar trebui să realizeze singur, iar a doua fiindcă ar trebui să înţeleagă conceptul de ficţiune. Ei bine, evident că Lumea lui Garp este ficţiune, însă, după mine, are extrem de mult din biografia lui Irving în ea! În sensul în care întreaga poveste este o imensă ironie, construită şi gândită ca atare, la adresa tevaturii care se va face în jurul ei după ce Irving va fi terminat-o! Şi exact aşa a fost!

Eu cred că din miezul autobiografic vine faptul că personajul său principal, scriitorul Garp, scrie al treilea lui roman, transparent denumit The World According to Bensenhaver, pe care toţi oamenii inteligenţi din jurul său îl consideră cel mai slab, convins fiind că va avea un succes de public formidabil. Şi are, pentru că primul capitol este extrem de ciudat şi de violent. Aha. Păi Irving face acelaşi lucru, punând-o pe Jenny Fields să-l atace cu scalpelul pe un biet soldat care se dă la ea într-un cinematograf şi apoi să se reproducă în spital, cu un muribund, fiindcă nu dorea să-şi împartă viaţa cu nimeni… Şi întreaga carte se joacă, sarcastic, cu teme de succes, şi e scrisă simplu, ca să aibă succes.

Chiar mi se pare un experiment al lui Irving, ca şi cum ar fi pus un pariu cu cineva că scrie un roman care se va vinde ca pâinea caldă şi o face şi cu cinism, dând indicaţii cititorului practic peste tot că asta face, că-i vinde ceva. În acelaşi timp, fiindcă Irving e, totuşi un bun scriitor (deşi dureros de conştient de asta precum şi de inferioritatea sa faţă de alţii, lucru vizibil), îl ia valul şi nu mai este cinic uneori, are pagini frumoase, profunde. Mi-au plăcut mult dialogurile între Garp şi Helen Holm, soţia şi iubirea vieţii lui. Poate pentru că, de cele mai multe ori comunică despre scrisul lui Garp, despre el ca persoană şi despre relaţia dintre ei.

Altfel, din cauza mizei foarte mari – să fie şi un succes de public şi o carte primită bine de critică, să aibă şi teme mari şi sarcasm la adresa lor, şi să trateze despre dragoste, scris, feminism, transsexuali, copii, psihopaţi, normalitate, handicap, alienare, sexualitate, senzualitate, literatură şi receptare a ei şi încă n-am terminat!!! – mie personajele mi se par fie schematice, unilaterale şi, astfel, neverosimile (Jenny Fields, Ellen James, Michael nu-ştiu-cum, amantul lui Helen, Alice sâsâita, Cushie, Pooh, Decanul, tatăl lui Helen), fie atât de complexe şi contradictorii, încât li se pierde imaginea într-o confuzie din care nu reuşeşte să le salveze nimic (Garp, Helen, Duncan). Dealtfel Irving, şi asta mi se pare excepţional, intuieşte asta, atunci când povesteşte romanul lui Garp, Lumea lui Bensenhaver, şi descrie acolo confuzia totală în care se pierd ambele personaje principale, soţul femeii violate în primul capitol şi poliţaiul Bensenhaver.

Există, totuşi, excepţii, personaje care mi-au rămas întipărite pe creier: transsexualul Robert-Roberta Muldoon, fost fotbalist american devenit feministă, absolut delicios, Mrs. Ralph, divorţata dezabuzată care-l învinge pe Garp şi femeia de serviciu Jillsy Sloper, ce are un simţ infailibil pentru cărţile ce vor avea succes.

Per total, nu e o carte rea. Însă e amestecată, e un ghiveci de tone şi tone de lucruri, iar asta tinde să te obosească la un moment dat. Am senzaţia că Irving a vrut prea mult de la The World According to Garp…

Postat in Diverse | Fara comentarii adaugate »

Dintr-o suflare

Duminică, Martie 15th, 2009

DUNE

Frank Herbert

Nemira, 1992

Desigur ca a fost a nu stiu cata recitire (si de data asta m-am oprit numai la ea, nu am reluat intreaga serie), insa mi se facuse dor tare! Intervalul a fost maricel, patru sau cinci ani – nu luasem cartea la viena, deci pot spune cu mana pe inima ca intrasem in dune-sevraj

. Am inceput-o luni seara, marti am avut alte treburi, miercuri la fel pana pe la zece jumate, asa c-am stat pana la 1:30 a.m. s-o termin. Ceea ce m-a facut sa adorm joi seara in avion, de epuizare, cu toate ca aveam in brate Lumea lui Garp.

La fel cum am scris si despre Harry Potter si cum as scrie despre Lord of the Rings, sunt periculos de aproape de intoleranta fata de cei carora nu le place cartea asta. Nu pot sa-mi imaginez cum e sa nu te indragostesti de Paul Atreides si sa nu regreti un pic, desi mut de admiratie, transformarea lui in Paul Muad´dib. Cum e sa nu te treaca fiorii la intalnirea cu civilizatia fremena si viermii de nisip de pe Arrakis. Sa nu ramai uimit de puterea mintii scriitorului care a inventat organizatia Bene Gesserit, scopul ei, Kwizatz Haderach, sau modul in care aceasta manipuleaza istoria folosindu-se in egala masura de religie si genetica.

Dune este o splendida lectie de viata deghizata in science fiction. Are absolut toate ingredientele necesare unei capodopere si mai mult decat atat. Povestea este plina de suspans, aventura de cea mai buna calitate cu logica impecabila. Personajele sunt exceptionale, din familia celor ce creeaza tipuri, referinte – de la doamna Jessica la mentatul Thufir Hawat, de la Liet-Kynes la Cucernica Maica Gaius Helen Mohiam. Psihologia lor este si veridica si dezvaluita cu subtilitate, reactioneaza la momentul potrivit, in modul potrivit. Conceptele create de Frank Herbert pentru a prezenta universul sunt minutioase, inteligente si verosimile. Melanjul, mirodenia de pe Arrakis, e atat un drog, cat si forta necesara prestientei Ghildei spatiale, organizatia ce detine forta de transport in spatiu. Sardaukarul, forta de elita a armatei imperiale (un fel de SWAT) are luptatorii conditionati prin educatia primita pe o planeta-inchisoare. Mentatii – oameni educati sa aiba o logica fara cusur, sa functioneze ca un computer, dar fara greselile lui. Bene Gesserit – probabil cea mai interesanta si puternica gaselnita a cartii – forta care incearca sa tina fraiele istoriei educand femei care sa manipuleze intregul univers. Ecologie si biologie – instrumentele inventate de fremeni pentru a contracara puterea desertului si lipsa apei: distraie, captatoare de roua, tobosari care sa cheme viermii de nisip, constitutia viermilor, felul in care sunt legati de mirodenie.

Toate aceste lucruri ies de sub pana lui Herbert atat de natural si de curgator, incat nu mai este vizibil efortul de ani, probabil, pe care a trebuit sa-l faca pentru a creiona conceptele si a face tona de cercetare absolut necesara pentru ca totul sa iasa atat de firesc si de verosimil. Pentru ca ce face el este sa gaseasca alte vehicule, de natura science fiction, pentru a ilustra intr-o modalitate unica si personala aceleasi valori, aceleasi idealuri, aceleasi idei despre umanitate ca marea literatura de oricand si de pretutindeni: lupta pentru putere, lupta pentru supravietuire, dragostea, devotamentul, manipularea, ura, dezbinarea, dorinta de bogatie si cucerire, slabiciunile omenesti si dorinta de a-ti depasi limitele.

Iar aceasta diferenta specifica realizata de Herbert in Dune este exact ceea ce da valoarea exceptionala a cartii. Unicitatea ei este indubitabila si in spatiul literar general si in subspecia SF. Iar eu sunt absolut convinsa ca, de data asta, entuziasmul meu este pe deplin justificat, acoperit de geniul scriitorului cu asupra de masura. Stiu si simt inflacararea a generatii si generatii de adolescenti (si nu numai) ce vor fi inspirate de Dune.

Postat in Diverse | 15 Comments »

Metropolis

Sâmbătă, Martie 14th, 2009

Pentru ca, spre stupoarea mea, cineva de la www.metropolis.ro (nu spui cine, persoana importanta!) a dorit sa ia din comentariile mele la diverse carti pe care le vand si ei si sa le posteze pe blogul site-ului, nu pot decat sa intorc favoarea si sa va invit sa-i vizitati si sa cumparati ce va pofteste inima. Au o gramada de carti, au si promotii si reduceri diverse, poate mai propunem si noi una-alta, ce ziceti?

Postat in Diverse | Fara comentarii adaugate »

Papa bun

Sâmbătă, Martie 14th, 2009

De la uv citire – ce te face sa-ti lingi degetele?

Mmmmm, pai hai sa vedem, ca tot sunt la Viena si am consumat numai mancaruri a cate spe sute de calorii bucata, gen bratwurst´cu mustar si castravecior murat de la ghereta sau brotaufstrich (paine in general neagra si prajita cu niste creme pe baza de branza cu orice-ti trece prin cap – ou, sunca, boia, ceapa, ardei, peste). La schnitzel n-am ajuns inca, fiindca merita mancat la Figlmüller, unde marginile ii depasesc farfuria, este fin si subtire ca foita de ceapa, salata de cartofi (erdäpfel, nu kartoffeln, daca vrei sa te dai austriac si nu neamtz) e mai buna decat prevede legea, iar vinul rosu se bea gespritzt (da, nu am inventat noi spritz-ul:) ca nicaieri. Mai spun doar ca cele mai bune brotaufstrich din Viena se gasesc intr-un lant de snack-uri cu un nume imposibil de pronuntat: Tschniewski. Care nume, fireste, nu este austriac:)

In general ma fac sa-mi ling degetele chestiile cu gust foarte pronuntat, picanterii, saraturi, afumaturi, exotisme. Foarte putine dulciuri, aproape oricand prefer un castravecior murat (in saramura), o maslina sau o branza puturoasa unei fantezii de ciocolata sau fructe.

Cateva exemple:

-slana noastra romaneasca alaturi de o bucata de branza d-aia veche, sarata si putin iute, de te pisca la limba si, evident, niste ceapa rosie; oarecum din aceeasi familie jamon serrano-ul spaniolilor si prosciutto (nu crudo, ala uscat) al italienilor; tot de pe-acolo salamurile geniale ale italienilor (cele picante in special), spaniolilor si francezilor

-painea portughezilor (nu stiu cum o fac, toate sortimentele coapte pe vatra sunt incredibil de bune) si baghetele francezilor; croissant-ul simplu, cu unt, de la boulangeriile din paris, dimineata;

-aproape toate branzeturile sarate care exista (nu-mi dati branza de vaci, urda, cas, mascarpone, mozarella, brie, camembert si alte prostii nesarate); cu cat mai imputite, cu atat mai bine – gorgonzola si rocquefort rulz, la fel tilsit, saint augur, gouda aia adevarata, veche, din olanda de la mama ei, nu tampeniile care se vand la noi sub numele respectiv, cascavalul de capra frantuzesc sau italienesc, parmezan, aproape orice tip de schweizer (cascavalul acela dulceag-amarui, la noi au brandurile President si Dorna);

-maslinele – de orice fel, atata vreme cat sunt tari si carnoase; le mananc oricand in loc de alune, arahide, caju, fistic et alia pe care le detest; din familie numai nucile siu alunele de padure imi spun ceva;

-muraturile de orice fel; in special varza, conopida si castravetii in saramura; strugurii sunt deliciosi murati, la fel pepenii, morcovii si nucile

-pastele, pizza si rizotto – de fapt mancarea italieneasca in general, ca nici ossobucco n-are vreun cusur;

-pestele de orice fel si sub orice forma, cu conditia sa nu fie crud; detest sushi ca putine alte lucruri pe lumea asta;

-zacusca

-salata de icre

-salata de vinete

-ciorbele acre si iuti

-ciorba de fasole cu ciolan facuta de mine sau de mama (cu tarhon, de fapt toate ciorbele si toate sosurile pe baza de tarhon, mi se pare unul dintre cele mai fine condimente de pe fata pamantului)

-patrunjelul verde (frunze) si combinatiile aferente

Ce nu pot sa mananc nici cu politia calare:

-fructele de mare in covarsitoarea lor majoritate; asta vara in portugalia mi-a venit sa vomit in repetate randuri cand cei cu care eram mancau stridii; cand vedeam ca inghit molustele alea vinete de o consistenta incerta abia puteam ma mai ating de dorada sau bacalhaul (cod) meu cinstit…am gustat homar si crab; n-au absolut niciun gust cu exceptia celui de cauciuc ars; o porcarie…

-sushi, biftec tartar si toata gasca de carne cruda de prin toate bucatariile lumii; bleah

-pepene galben; si mirosul ma lesina; cand trec vara-toamna prin piete si miros piramidele alea de pepeni galbeni fug de rup pamantul, mi se pare mirosul putrefactiei

-creier, puah! consistenta (sau, ma rog, inconsistenta) lui ma ucide

-zmeura fruct, oribila; culmea este ca dulceata, inghetata si orice sos pe baza de zmeura sunt de departe preferatele mele! dar nu fructul ca atare, neprocesat

-mancarurile dulci sau pe baza de anumite fructe; da-mi mancare cu cocos si vomit; la fel cu ananas, desi ananasul este unul din fructele mele preferate; dar nu in combinatie cu mancare, frate! pizza aia hawaii mi se pare criminala

-caviarul, desi icrele obisnuite sau cele rosii, numite de obicei la noi "de manciuria", imi plac la nebunie

-rinichi, ficat, momite si alte organe, cu exceptia pipotelor de pui si limbii de vita, delicioase

-prajituri pe baza de ciocolata sau crema de ciocolata; sachertorte mi se pare una din cele mai nasoale chestii inventate; nu ma omor dupa ciocolata in general, cu exceptiile de rigoare – cea alba imi place foarte mult, la fel anumite creme fine, nu dulci, Toblerone mai este o mare exceptie

Ia sa vedem ce prefera sau urasc si luciat, dreamingjewel si to-morrow, daca vor, evident…

Postat in Diverse | 12 Comments »

Andrei Pleşu despre sensul vieţii

Joi, Martie 12th, 2009

În Dilema veche:

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=264&cmd=articol&id=10157

De cât adevăr se poate bucura omul ăsta! Cum o fi să pătrunzi atât de bine şi înţelesul şi valoarea lucrurilor? Şi să te şi exprimi, să împărtăşeşti celorlalţi într-un mod atât de simplu, de concis şi de elegant?

Postat in Diverse | 9 Comments »

Şi încă o musulmană

Marţi, Martie 10th, 2009

MĂ NUMESC SALMA

Fadia Faqir

Leda – Corint, 2008. Trad. Ilinca-Smărăndiţa Şchiopu

Deşi departe de strălucirea lui Hosseini, iordanianca Fadia Faqir nu m-a dezamăgit în acest roman al unei "levantine" ajunse cu dificultate în Anglia, în urma abominabilei crime de a fi rămas însărcinată înainte de căsătorie.

Salma, o păstoriţă sedusă şi abandonată imediat la vestea sarcinii, este nevoită să accepte să intre în închisoare pentru a nu fi linşată de bărbaţii din propria familie (pentru "onoare" – bleah!). Până şi gardienii închisorii ştiu că o ţin acolo ca să-i salveze viaţa, aşa că o fac scăpată, prin intermediul unei reţele de călugăriţe catolice, iar fata ajunge în Anglia şi trebuie să ia viaţa de la capăt. Chinurile prin care trece o fătucă musulmană singură pentru a se adapta şi a se integra în societatea vestică, prejudecăţile celorlalţi, tot tacâmul de mici mizerii sau mari gesturi de prietenie pe care le întâlneşte sunt descrise firesc şi fără vreo patimă revanşardă. Se căsătoreşte cu un profesor britanic, are un băieţel, dar vinovăţia resimţită în continuare, ruşinea însămânţată ancestral în conştiinţa ei faţă de păcatul săvârşit nu încetează s-o bântuie. Faptul că pleacă înapoi acasă pentru că visează că fiica ei, născută în închisoare şi trimisă la orfelinat imediat după naştere, este în primejdie, e aproape natural. Ca şi faptul că propriul ei frate o ucide, cum îi ucisese şi fiica, atunci când ea îi îmbrăţişează mormântul.

Fadia Faqir îşi construieşte mărturisirea (cartea este oarecum autobigrafică) prin salturi temporale între prezentul din Anglia şi amintirile de acasă. Pasajele sunt scurte, te poartă dintr-o lume în alta oarecum abrupt, dar cu farmec. Cele despre copilărie, tradiţiile primitive de acasă, amintirile din închisoare, cele despre dragostea încă vie pentru autorul dezastrului în care se găseşte, sunt poetice, au o aură de magie tradiţională. Cele despre prezent sunt scurte, sacadate, parcă abia are timp să-şi tragă sufletul printre loviturile vieţii. Se vede că scriitoarea a avut ambiţia de a face literatură, nu biografie, nu mizează numai pe senzaţionalul întâmplărilor din viaţa micii arăboaice negricioase cu nas coroiat, ci încearcă să construiască un fel de litanie, să-ţi impregneze conştiinţa cu fraze sau gesturi descrise prin procedee artistice, puse în scenă într-un tempo deliberat.

Nu reuşeşte, în opinia mea, să se impună cu dezinvoltura unui mare autor, să găsească un stil unic şi recognoscibil, are inconsecvenţe, însă se citeşte cu plăcere şi curiozitate.

Postat in Diverse | 4 Comments »

capricornk13

Archive for Martie, 2009

Pledoarie pentru aventură

Uriaşul Jack

American Survey

Un mai bun American Beauty

Succesul lui Garp

Dintr-o suflare

Metropolis

Papa bun

Andrei Pleşu despre sensul vieţii

Şi încă o musulmană

Pagini

Arhive

Dosare

Legaturi externe

Meta

Parerea ta conteaza